Testarea realității

Testarea realității reprezintă o serie de mijloace prin care noi oamenii încercăm să ne dăm seama dacă ceea ce experimentăm este rodul unei realități obiective și nu al trăirilor personale, subiective.

Cea mai simplă metodă de a vedea dacă o persoană poate distinge între realitate și proiecțiile sale mintale este aceea de a i se pune întrebări a căror răspuns îl cunoaște toată lumea: „În ce an suntem?”, „Cine este președintele țării?” etc.

În psihoterapie se folosește testarea realității pentru a influența pacientul să-și recunoască gândurile negative, să evalueze gândurile în mod logic mai degrabă decât emoțional și apoi să stabilească dacă gândurile sunt valabile (ancorate în realitate).

Pentru a-ți forma o logică despre realitate ai nevoie de procese precum atenția, percepția, memoria și judecata. În bolile mintale cu substrat psihotic, halucinațiile și iluziile sunt semne ale capacității limitate a anumitor oameni de a testa realitatea.

Fiecare om testează permanent realitatea începând cu acțiuni simple precum momentul trezirii zilnice (se uită la ceas sau pe geam să vadă dacă e zi sau noapte) și sfârșind cu acțiuni mai complexe ca atunci când își creează anumite scenarii despre comportamentul altor persoane (cere părerea unor apropiați) sau când trebuie să ia o decizie cu impact asupra vieții sale (face apel la experiența altora).

După mine sunt trei mari categorii de oameni care își pierd capacitatea de a testa realitatea: oamenii normali care sunt influențați să creadă anumite aspecte (accidental) – conspiraționiștii (ocazional) – paranoicii psihotici și în general cei cu substrat psihiatric (permanent). Atrag totuși atenția ca aceasta este o simplificare, în realitate existând un spectru larg de variante, de la omul simplu neinformat (dar bine intenționat) și până la bolnavii psihici cu acces la internet.

Efectul Dunning-Kruger care ne spune de ce avem uneori lideri/șefi incompetenți are la baza, de asemenea, lipsa testării realității. El constă într-o distorsiune cognitivă care generează în mintea persoanelor puțin pregătite într-un anumit domeniu, o supraevaluare a propriilor abilități.

Dunning și Kruger afirmau că într-un anumit domeniu, cei incompetenți: 1. Au tendința de a-și supraestima propriul nivel de competență. 2. Nu reușesc să recunoască înalta competență a celor cu adevărat competenți. 3. Nu realizează dimensiunile atinse de propria ignoranță. 4. Reușesc să accepte propria incompetență anterioară doar după ce vor dobândi un nivel înalt în domeniul respectiv.

Un studiu sugerează că subiecții foarte incompetenți au reușit să estimeze mai bine nivelul lor după un mic instructaj într-un domeniu în care nu se pricepeau, în timp ce estimările în domeniile în care n-au fost instruiți au rămas aceleași.

În jurnalism testarea realității se efectuează prin verificare a minim două surse independente. Ziarele și televiziunile serioase nu se abat de la această regulă.

Cel mai complex mecanism de testare a realității, însă, este cel oferit de , respectiv de metoda științifică despre care am mai scris și aici. Știința deservește întreaga specie umană și ne permite să înțelegem lumi pe care nu le putem percepe cu propriile simțuri (cosmos, substratul atomic al materiei, substratul genetic al eredității etc.) și aduce clarificări chiar și acolo unde aceste simțuri dau greș (vezi iluziile optice sau percepția timpului).

După cum se poate observa din exemplele de mai sus pentru a putea testa realitatea ai nevoie de un substrat informațional de bază, în marja căruia să poți realiza o evaluare corectă, atunci când pui la îndoială aspecte mai mult sau mai puțin complexe ale realității. Cu cât acest substrat este mai rudimentar cu atâta mai mult verificarea realității se va finaliza cu un eșec, ajungându-se până într-acolo încât procesul în sine este ignorat sau este înlocuit cu un sistem care nu necesită testarea, precum cel al credinței: „eu cred că e adevărat” (dar nu verific).

Și acum problema spinoasă a zilelor noastre… Cum testăm realitatea pe rețelele de socializare?

Ne confruntăm cu o serie de noi provocări care ne pune la încercare simțul realității, precum (știrile false) și fenomenul . Ambele au ca scop dezinformarea și manipularea opiniei publice.

Pentru cei care nu știu încă, deepfake reprezintă înregistrări audio sau video suprarealiste, create cu ajutorul inteligenței artificiale (AI), în care cineva apare spunând sau făcând ceva ce, de fapt, nu a spus sau făcut.

De menționat și -urile care sunt mai puțin periculoase decât primele, dar care pot folosi ca element de introducere pentru fake-news și deepfake. Un clickbait este o formă de reclamă falsă, ce folosește text sau imagine cu hyperlink, concepută pentru a atrage atenția și pentru a atrage utilizatorii să urmărească acea legătură și să citească, să vizualizeze sau să asculte ceva legat de un conținut online, cu o caracteristică definitorie de a avea un caracter senzațional sau înșelător. Clickbait-urile promovează adesea informații false care provoacă sau scandalizează pentru că scopul lor este unul pur mercantil și este indirect susținut de industria on-line (îndeosebi de Google): mai multe click-uri înseamnă mai mulți bani în contul cuiva.

Cea mai vulnerabilă categorie la acest tip de manipulare mi se pare că este cea a bătrânilor, cu acces la tehnologie. Provenind dintr-o generație învățată să creadă că toate informațiile de la radio, TV și presa scrisă sunt adevărate, această categorie de multe ori dă greș în testarea realității online, nu poate face diferența între fals și real și ia totul de-a gata.

O altă categorie vulnerabilă dar în același timp și periculoasă este cea a persoanelor lipsite de educație, care, prin intermediul internetului au posibilitatea de a se exprima și de a deveni vocali. Această categorie suferă adesea de Efectul Dunning-Kruger și spre deosebire de cea a bătrânilor de multe ori dă greș în testarea realității online, nu poate face diferența între fals și real, ia totul de-a gata și mai mult, diseminează excesiv informația falsă ca fiind adevăruri revelatoare. Aceștia sunt așa numiții „idioții utili și sinceri” care cred în mesajele surselor de dezinformare și le propagă din convingere.

O a treia categorie vulnerabilă este cea a copiilor care nu și-au însușit deprinderi în acest sens. Ei mai au o speranță, și anume educația (instituționalizată), însă numai acolo unde părinții și dascălii nu fac parte din primele două categorii.

Pentru că în momente de criză (precum pandemia prin care trecem acum) conspiraționiștii cresc numeric, enumăr mai jos câteva sfaturi privind testarea realității… în online, respectiv a veridicității anumitor informații:

  • Încarcă-te cu o mare doză de răbdare și scepticism.
  • Nu crede orice apare online fără a verifica mai întâi sursele. Există tot felul de instrumente ajutătoare în acest sens. Un exemplu ar fi -ul verificasursa.ro sau extensia de browser Rubrika (cunoscută și ca aplicația „De necrezut!”), care te ajută să îți faci o idee despre cât de sigur e website-ul care furnizează informația.
  • Nu crede orice apare online fără a avea minim 2 surse independente de încredere (mass-media acreditată, instituții reale etc.)
  • Nu te lăsa păcălit de postările de pe rețelele de socializare care au în conținut îndemnuri de redistribuire, cuvinte și fraze precum :”Atenție!!!”, „Treziți-vă!”, „Distribuiți la cât mai multă lume”, „Like & Share”, „Toată lumea trebuie să afle…” etc.
  • Când ți se oferă ca sursă tot felul de studii care mai de care mai bombastice, fă un efort și întreabă pe cineva care are cunoștințe în domeniu, sau verifică articolele științifice în care s-au publicat acele studii. Dacă nu există, vorbim de fake-news sau de studii parțiale, care nu ar trebui luate în seama decât ca ipoteze de lucru.
  • Dacă informația vine exclusiv de pe rețelele de socializare, verifică și cine o distribuie. Îți vine să îl crezi pe Dorel faianțarul sau pe Oana videochat-ista când îți vorbește despre pandemie, 5G, fizică cuantică sau de alte domenii care depășesc cu mult nivelul lor de înțelegere? Sau ai crede dacă, „dovezile științifice de netăguit” sunt promovate de pagini și website-uri religioase (anti-știință prin natura lor)? Rațiunea ne spune că nu ar trebui să credem asemenea informații, care frizează uneori iraționalul… cu toate acestea vedem adesea pe rețelele de socializare cum grupuri mari de oameni le promovează pe conturile personale doar pentru că sună frumos, interesant, alarmist, șocant etc.
  • Nu promova mai departe informația dacă nu crezi că este adevărată, nici măcar ca exemplu de fake-news sau în glumă. Cea mai bună metodă de luptă împotriva fake-news-ului este ignorarea și combaterea lor prin postarea în comentarii a informațiilor adevărate. Uneori mai funcționează și raportarea postării la furnizorul rețelei de socializare.

Adevărul și realitatea obiectivă nu sunt dimensiuni relative… Și ca să citez dintr-un de excepție:

„…adevărul e mereu acolo, indiferent dacă îl găsim sau nu, indiferent dacă îl căutăm sau nu. Adevărului nu îi pasă de nevoile și dorințele noastre. Nu îi pasă de guverne, de ideologii sau de religii. Va pândi și va aștepta.”

și…

„Cu fiecare minciună pe care o spunem, rămânem datori adevărului. Mai devreme sau mai târziu, acea datorie va fi plătită.”

(Valery Legasov, Cernobîl)

Referințe

 

Articol publicat în Revista online SF&F Galaxia 42 – Nr.6/2020

Lasă un comentariu