Carbon3D

Dacă sunteți pasionați de ceea ce pot oferi imprimantele 3D, iată o nouă tehnologie care ar putea părea în ochii bunicilor noștri drept un act de magie.

Cum funcționează CLIP (Continuous Liquid Inerface Production)

Imprimare 3D sau fabricarea cu aditivi, din punct de vedere tehnologic este de fapt o imprimare 2D, realizată strat peste strat. Ca urmare, imprimarea 3D durează mai multe ore, chiar zile iar produsele sunt slabe mecanic din cauza structurii multi-stratificate. Folosind un proces fotochimic reglabil în loc de abordarea mecanică tradițională, tehnologia Carbon3D implică o interfață lichidă continuă nestratificată (CLIP), care elimină aceste neajunsuri în procesul de transformare rapidă a modelelor 3D în obiecte fizice. Prin echilibrarea atentă a interacțiunii dintre lumina UV, care declanșează fotopolimerizarea, și oxigenul care inhibă reacția, CLIP generează, într-o manieră continuă, diverse obiecte, dintr-un simplu bazin cu rășină, la viteze de 25-100 ori mai mari decât imprimarea 3D tradițională.

Resurse:

Explozia de la sfârșitul secolului al XIX-lea

Într-un singur secol, observă James Blish, viteza a luat proporții incredibile, de la „înspăimântătoarele” 25 de mile pe oră, pe care le realiza locomotiva lui Stephenson, „Rocket”, până la cele 7 mile pe secundă ale rachetelor Apollo. Energia de care dispune omul s-a amplificat de la praful de pușcă (descoperit în occident la mijlocul secolului XIII, cu toate că era de mult cunoscut de chinezi), la reacția nucleară, un proces care alimentează cu energie chiar și Soarele. Sistemul de comunicații s-a extins de la puterea de 100 de mile a primului telegraf, până la transmisiile de televiziune de pe planeta Marte (a cărei distanță medie față de Pământ este de 48.600.000 mile, în timpul opoziției). În 1870 nu se cunoștea nici un remediu eficient împotriva bolilor infecțioase, imunizarea nu ieșise încă din faza începuturilor și anestezia exista abia de 13 ani. (James Blish)

și…

Dacă notăm pe o abscisă segmente egale, corespunzătoare mileniilor istoriei cunoscute, şi pe ordonată etapele progresului tehnic (de la inventarea focului până la cucerirea spațiului), se constată că graficul care rezultă de aici reprezintă o curbă aproape tangentă cu orizontala, pe o distanță foarte lungă, care face un salt brusc la sfârșitul secolului al XIX-lea și tinde să se identifice cu verticala, la mijlocul secolului XX. O dezvoltare impetuoasă, într-un interval de timp aproape nul, aceasta este definiția matematică a exploziei. (Jean-Louis Curtis)

din Literatura S.F. de Florin Manolescu (Ed. Univers, 1980) grație lui Dragoș C. Butuzea

Un mit pe cale să fie spulberat: românii nu au exclusiv gene de daci și romani, asa cum se crede

Un interviu de Dana Purgaru Suntem un amestec de influențe latino-eleno-slave România face noi pași spre cunoașterea trecutului său genetic prin proiectul mtDNA.350RO. Inițiativa nu a venit de la noi, ci din Italia, dar … [citește tot]

Mecanismul Antikythera

În filmul de mai sus este prezentată o replică LEGO a mecanismului găsit în 1901 între rămășițele unei epave descoperită lângă insula Antikythera. Se consideră că a fost construit în perioada 150-100 î.Hr.. Complexitatea sa este remarcabilă și a fost comparată cu cea a unui ceas elvețian din secolul al XIX-lea.

Deși circulă tot felul ipoteze legate de originea sa extraterestră, alimentate de cei care cred că oamenii au fost niște maimuțe proaste devenite inteligente peste noapte datorită vreunei intervenții exterioare, eu cred că acest mecanism reflectă foarte bine caracterul nostru inovator. Noi oamenii de azi avem aceeași capacitate cognitivă ca acum 2000 de ani când el a fost creat, ori ca acum 200.000 de ani când am părăsit prima oară Africa.

Pe unii îi miră faptul că descoperim astfel de capodopere tehnologice după atâția ani. Eu sunt convins că asta reprezintă o nimica toată. Vor mai apărea și altele căci am avut dintotdeauna potențial… Ne trebuia/e doar un context favorabil pentru creație și un altul pentru conservarea în timp a acesteia.

Yaybahar

Pe vremea când citeam Dune și mă gândeam la cum ar putea suna un baliset, sau când încercam să-mi imaginez un instrument exotic de pe o planetă care exista doar în mintea mea, îmi luam în primire clasica veioză „tip arhitect” și începeam să-mi trec unghiile peste arcurile ei. Eram fascinat de sunetele grave care se formau în funcție de cât de întinse erau arcurile.

Azi am aflat că un turc pe numele său Görkem Şen a inventat un instrument care folosește exact același principiu și i-a dat și un nume – Yabahar („bahar” în turcă înseamnă arc sau primăvară). Faptul că e vorba de un turc nu mă surprinde căci de îndată ce-l asculți, recunoști tonalitățile orientale.

Din punct de vedere al înfățișării, yaybaharul este un hibrid straniu între un șevalet, un violoncel și două până la patru arcuri lungi. Toate puse la un loc par mai mai mult a fi o improvizație de cămin creată pentru a usca rufele și mai puțin un instrument acustic. În ciuda aparențelor, sunetele obținute din această „adunătura de corzi” sunt similare cu cele produse de sintetizatoare