Pentru mine râsul din țara noastră, timp de mai bine de trei decenii, a fost o făptură aproape fantomatică. Știam că asemenea Pisicii sălbatice (Felis silvestris) ar putea teoretic să trăiască în pădurile din România, să zicem în zonele mai izolate. Și pentru că nu prea am avut acces la raportări serioase privind habitatul și întâlniri cu astfel de feline, am presupus că specia a dispărut de la noi.
Gardul din plasă zincată bordurată (despre care am scris aici) are o mulțime de avantaje, mai puțin cel al intimității. Dacă vrei să faci plajă în propria curte, toți trecătorii te pot vedea de pe stradă în toată splendoarea formelor tale.
O soluție rapidă ar fi învelirea gardului cu o plasă verde care imită iedera (varianta mai scumpă) sau cu o pânză verde (varianta mai ieftină). Problema acestei abordări constă în faptul că în timp plasa/pânza trebuie înlocuită pentru că se îmbâcsește de praf (variantele ieftine dau chiar un aspect de șantier perimetrului) și ambele stau cam prost cu izolarea fonică sau cu retenția de noxe de la mașini.
Acum că am terminat cu birocrația, urmează partea ușoară, nu? Nu chiar…
Ce îmi doream eu nu era foarte complicat și nici prea scump, respectiv un gard din panouri de plasă bordurată zincată de 2000×1700 mm, groasă de 4 mm, țevi dreptunghiulare de 40×60 mm, groase de 2 mm, pahare de beton, accesorii de prindere și capace de plastic.
Construirea propriu-zisă poate fi realizată în regie proprie, și nu e mare șmecherie dacă ai timp, scule și puțină îndemânare plus unu-doi prieteni care să te ajute pe ici și colo, sau apelând la cineva.
Terenul a făcut parte dintr-o fostă livadă de meri. M-am tot gândit cum să fac să salvez câțiva meri, însă până la urmă am renunțat pentru că rândurile de pomi nu erau paralele cu laturile terenului. Loturile de teren erau împărțite după un plan diferit de cel al fostei livezi.
Așa că am vorbit cu vecinul de lângă mine, de la care am obținut numărul de telefon al unui buldoexcavatorist din zonă, cu care el lucrase în trecut. Am stabilit detaliile și într-o zi cu vreme bună m-am dus la prima oră să curăț terenul. Am așteptat vreo 4-5 ore după meseriașul de serviciu, care deși a propus ora opt pentru întâlnirea la teren, dis-de-dimineață și-a amintit că mai avea o „urgență” de rezolvat prim împrejurimi. Bătusem drumul până acolo, îmi luasem o zi liberă de la muncă pentru asta și n-am avut ce face decât să aștept ca meseriașul să-și termine urgența, făcând, de plictiseală, poze la coclaurile din împrejurimi. Vecinul chiar îmi spunea: „N-ai ce face, ăștia sunt oamenii!”.
Romania în „The good country Index„
Cu ceva timp în urmă, cum stăteam eu și mă dădeam în balansoar admirând frunzele jucăușe ale unui pom din apropiere, într-o pauză de butonat telefonul, mi-a sărit în ochi o știre. Eram anunțat pe mai multe canale, de rezultatele a trei universități americane cu privire la intrarea sau existența celei de-a 6-a mare extincție planetară (articolul poate fi găsit aici). Dintr-o dată am fost cuprins de tristețe, sentiment care mă urmărește deja de prea multe zile… Această stare îmi demonstrează mie însămi că undeva între un moment oarecare pierdut în negura timpului (în care nu dădeam doi bani pe ceea ce își făcea omul cu mâna lui) și ziua cu pricina… așa mișelește, pe neanunțate mi s-a cuibărit în suflet speranța… Știți voi care… speranța aia că noi oamenii… vom reuși cumva să trecem peste tot, inclusiv și peste asta… Și uite așa dintr-o dată poc!… Trezirea la realitate… Vise tată!… Noi nu ne mișcăm „cu talent”… Suntem leneși și ne sperie îngrozitor tot ce înseamnă schimbare…
