Prima zi de școală

Pe 10 septembrie a început noul an școlar. În ultima vreme, de fiecare dată când aud că începe școala în mintea mea defilează câteva premoniții sumbre:

  • A venit toamna, deci urmează zile ploioase și vreme în general nasoală.
  • Începe haosul din trafic după o schemă deja consacrată: se ia o hartă a orașului și se formează un triunghi cu oricare trei puncte cardinale, apoi se face traseul respectiv, cu mașina mică, la ore de vârf. Ca exemplu, părintele care locuiește în Sud își duce copilul la grădinița/școala/liceul din Nord și apoi se duce la muncă în Est sau Vest, totul în grabă, pe rute care mai de care mai întortocheate. Orice altă schemă e perfect valabilă căci copilul e musai să învețe la cea mai bună instituție de învățământ și asta ca un făcut e întotdeauna în partea cealaltă a orașului.
  • Începe nebunia din RATB – fiecare stație de autobuz e invadată la orele 7-8 de oameni care au agățați de ei alți oameni mai mici, de obicei somnambuli. Aceștia zici că se vorbesc între ei, căci fac un fel de scut invizibil la marginea refugiului, de care poți să treci doar după ce toți  au urcat trăgându-și violent odraslele după ei în mașinile mereu neîncăpătoare.

Toate acestea te fac să îți dorești să te muți din oraș sau să nu mai mergi la muncă până la primăvară.

Ca din senin, anul acesta pe lângă cele de mai sus mi-am amintit cum a fost prima mea zi de școală și am realizat cât de mult s-au schimbat lucrurile între timp.

Am așteptat prima zi de scoală cu nerăbdare, motiv pentru care nu prea am putut dormi în noaptea de dinainte.

Părinții m-au îmbrăcat în uniforma bleumarin compusă din pantaloni, sacou și cămașa cu pătrățele și mi-au dat în primire ghiozdanul albastru, de curând achiziționat, alături de toate cele necesare… caiete, creioane, penarul, stiloul chinezesc, călimara cu cerneala, radiera, toate noi mai puțin Abecedarul, pe care aveam să-l găsesc pe bancă, moștenire de la un elev care trecuse în a 2-a .

Școala era una de cartier, situată nu foarte departe de blocul nostru. Am mers pe jos. Mi se părea că toată lumea de pe stradă mă admira căci din ziua aceea eram „elev” și eram tare mândru de noua mea etichetă.

La școală, am fost aliniați în careu, pe clase după criterii știute numai de părinți și profesori. Nimerisem în clasa cu un vecin de scară și puteam zări în celelalte clase de a I-a figurile cunoscute ale partenerii mei se joacă de pe la alte scări sau blocuri învecinate. Toți eram emoționați și așteptam să vedem cum va arăta educatoarea noastră.

La clasa mea a picat o domnișoară îmbrăcată foarte elegant (așa mi se părea mie atunci. Am fost permanent fascinat de stilul ei vestimentar presărat din belșug cu minijupuri, până în a 3-a, când a plecat la altă școală). Urma, deci, să am o profesoară tânără și frumoasă și nu vreo babetă cum văzusem că aterizaseră pe la alte clase.

Am urcat în camera de clasă repartizată, unde am în primă fază am făcut un schimb vegetal. Noi am dat buchetele de flori, cărate până nu demult de părinți, doamnei profesoare, iar ea ne-a așteptat cu câte un fir de ceva buruiană pe bancă, plus ceva cărți.

Părinții au plecat. În clasă emoția era și mai mare.

Ca să ne mai destreseze puțin profesoara ne-a pus în piept câte un fluture din hârtie (probabil sa ne recunoască ca fiind ai ei în hărmălaia ce avea să se creeze la prima pauză). Nu-mi mai amintesc mare lucru despre ce s-a întâmplat pe urmă, știu doar că la un moment dat un nene fotograf ne-a pozat cum stăteam noi cuminței în bănci. Mai am și acum poza aia pătată de rugină și ruptă într-un colț.

A fost o zi frumoasă.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.