Această povestire a fost pentru mine un experiment. Am scris-o în timpul Festivalului SF de la Râșnov din 2014 în cadrul primului concurs de proză scurtă “Mihail Grămescu”. Tema din acel an a fost “Copiii salvează civilizația”, iar concursul consta în realizarea unui text SF cuprins între 3.000-10.000 semne, scris pe orice suport, corect din punct de vedere gramatical și cu termen de predare în ultima zi a festivalului. Juriul urma să fie format ad-hoc din organizatorul festivalul Eugen Lenghel și câțiva autori cu renume publicistic, care aveau să fie prezenți la festival și care alegeau să nu candideze la concurs. În realitate organizatorul nu știa cine o să vină la festivalul său și mai ales câți aveau să rămână până la sfârșit.
Molima de Trei Zile a fost prima publicată mai apoi sub pseudonimul Irving T. Creve, în revista online – Fictiuni.ro
Lucian Dragoș Bogdan, scriitor consacrat, participant și el la acel concurs, a scris o povestire având o temă asemănătoare cu a mea și a spus despre Molima de Trei Zile următoarele:
„Frumoasă povestire, iar finalul mi-a plăcut în mod deosebit. Se pare că ideea molimei plutea prin ploaia Râşnovului. Bine că am interpretat-o diferit.„
Acest concurs/festival a fost pentru mine începutul mai multor prietenii. Ce a ieșit din experimentul de scris contra-timp urmând reguli prestabilite, puteți citi urmând link-urile de mai jos:
Povestea originală poate fi citită aici: Molima de Trei Zile. O versiune îmbunătățită poate fi citită mai jos.
La lumina unui opaiț, ultimul adult de pe Pământ urmărea cu degetul tremurând literele stacojii de pe filele unei cărți, care fusese pe jumătate arsă.
…un adevăr științific în trei cuvinte: ontogenia repetă filogenia. Conform acestei teorii fiecare etapă evolutivă (filogenia) este reflectată la nivel embrionar (ontogenia) prin etape similare de trecere de la simplu la complex. Cu alte cuvinte, două specii de animale care au un strămoș comun vor avea un traseu de dezvoltare embrionară similar. Acest traseu este compus dintr-o etapă comună în care produșii de concepție sunt nediferențiați și una continuată doar de organismul mai complex sau mai evoluat dintre cele două.
Teoria a fost transpusă și în analiza comportamentului social uman. S-a observat că etapele de dezvoltare psihică, la om, coincid cu etapele prin care societatea umană a evoluat din perspectivă istorică. Cercetătorii acestui domeniu compară copilăria cu primitivismul oamenilor preistorici, adolescența cu misticismul evului mediu, tinerețea cu renașterea și tot așa până la colapsul social total care ar reprezenta din etapele vieții umane, bătrânețea și apoi moartea.
– „Primitivismul oamenilor preistorici…”, rosti bătrânul cu voce mâhnită, în timp ce o lacrimă i se prăvăli pe obrazul plin de riduri. Răsfoi apoi mai multe pagini, până ce ajunse la un paragraf, pe marginea căruia se zăreau câteva notițe indescifrabile urmate de mai multe semne ale exclamării, făcute cu creionul de unul dintre posesorii anteriori ai cărții.
…privind din această perspectivă, copiii sunt cele mai crude făpturi de pe Pământ. Sunt ființe inteligente capabile de iubire necondiționată, dar în același timp de o răutate ieșită din comun. Acest aspect se datorează incapacității lor de a distinge între bine și rău, și mai ales datorită a ceea ce derivă din aceasta – copiii nu pot intui și nu pot controla consecințele propriilor acțiuni.
– Ce-am făcut?… Cum se vor descurca?… Bătrânul oftă adânc, apoi izbucni în plâns. Lacrimile îi șiroiau necontrolate pe chipul întunecat de amărăciune. Suspinele i se prăvăleau cu ecou în sala mare plină de cărți și statuete. Nu se sfia să-și verse oful plângând. Nu avea cine să-l audă și mai ales cine să-l vadă. Copiii erau strânși pe stadion, iar el, după ce aceștia adormeau, se furișa în biblioteca orașului, așa cum obișnuia să facă în aproape fiecare noapte…
În ultima vreme, escapadele sale deveniseră din ce în ce mai greoaie. Simțea că nu mai are timp și că în curând va veni o vreme când nu va mai avea suficientă putere să se târască prin galeriile strâmte care duceau la bibliotecă.
Își mișcă greoi picioarele inflamate de la artrită spre un alt raft al bibliotecii, de unde scoase o carte cu cotorul gros. În ea citise la un moment dat, câteva rânduri care îi putea aduce acum o oarecare alinare.
Reprezentanții celor trei perioade majore ale vieții unui la om – copiii, adulții și bătrânii, sunt esențiali în procesul de educare. În primă fază copilul învață de la părinți elementele necesare supraviețuirii, apoi cunoștințele culturale sunt însușite cu ajutorul bunicilor, care ajută la realizarea transferului informației între generații alături de învățământul instituționalizat sau alte forme alternative.
Când acest echilibru este inexistent, copiii sunt nevoiți să descopere și să interpreteze realitatea de novo. În acest sens s-au observat două tipuri de comportament: unul majoritar – copiii s-au maturizat precoce și unul minoritar – copiii au suferit ulterior tulburări de personalitate sau inadaptare socială
Bătrânul își șterse lacrimile cu mâneca hainei, se îmbărbătă trăgând aer în piept… apoi își spuse cu voce tare:
– Se vor descurca! Nu au încotro…
* * *
O zi întreagă bătrânul a luat fiecare baracă din cele construite pe terenul olimpic, a bătut pe la toate ușile camerelor conexe, inclusiv la cele din apropierea acoperișului unde se ajungea mai greu și a vorbit cu toți cei care trăiau în parcările subterane ale stadionului, despre ce avea să le povestească a doua zi.
Sub lumina lunii, bătrânul se așeză pe scaunul pus special pentru acel eveniment, în piațeta centrală a stadionului. Urmări câteva clipe cu un binoclu forfota din stadion, pentru a se asigura că toți cei prezenți s-au așezat cât de cât pe scaunele laterale, apoi cu un microfon improvizat conectat la sistemul de sonorizare al stadionului, se adresă ultimilor membri ai speciei umane – câteva zeci de mii de copii cu vârsta între 4 și 14 ani.
– Dragii mei… puțină liniște vă rog… bătu de câteva ori în microfon.
Toate mogâldețele își îndreptară instinctual figurile spre tavanul stadionului de unde atârnau mai multe stive cu boxe. Vocea bătrânului se auzea tare și limpede ca și cum s-ar fi aflat în apropierea lor. Hărmălaia se potoli treptat…
– Dragii mei… microfonul schelălăi de câteva ori…, de azi, atât cât mă vor mai ține puterile și….aaaa… cât o mai funcționa și generatorul cu care alimentăm stația stadionului… vă voi vorbi despre părinții voștri așa cum i-am cunoscut eu și așa cum ar trebui să vi-i amintiți și voi.
Liniștea și atenția cu care copiii păreau să-l asculte îl surprinseseră pe bătrân.
– Aaaa… o să încerc să vă dau și unele sfaturi despre cum să vă descurcați când eu nu voi mai fi printre voi… și ar fi bine… aaaa … cei care știu Braille să perforeze cât mai multe foi cu cele spuse de mine azi și în zilele următoare…
Timp de câteva clipe mai multe mânuțe fluturară în aer bucăți de hârtie, semn că în apropiere se aflau și câteva mașini de scris în Braille. Bătrânul era mulțumit.
– Știe cineva ce e ală un virus?… Să ridice mâna sus cine știe…
Cam un sfert din stadion ridică mâna în aer, majoritatea adolescenți care apucaseră să citească din cărțile Braille descoperite în bibliotecă și pe care bătrânul se baza cel mai mult când venea vorba de ajutarea celor mici, de vânătoare sau de apărarea stadionului de animalele sălbatice.
– O să încep cu asta… Un virus este un parazit mic-mic de tot, așa cum este un șoarece pe lângă un stadion. Și cum șoarecii provoacă pagube în depozitele cu mâncare, dacă n-am crește pisici, tot așa și virusurile provoacă pagube în corpul celui infectat. Cel mai simplu exemplu de om infectat cu un virus e atunci când se lasă frigul afară și unii din voi răcesc și trebuie să-i închidem separat în camerele de la subsol, unde rămân până ce se însănătoșesc.
Nu exista copil care să nu fi răcit măcar odată, iar izolarea era cel mai bun lucru pe care puteai să-l faci într-o lume în care medicamentele nu mai erau la îndemâna oricui. Izolarea de răceală sau de alte boli devenise în timp un fel de ritual al inițierii, iar cine nu trecuse printr-o izolare era subiect de bășcălie sau de tachinare.
– Acum 40 de ani, continuă bătrânul, pe vremea când o parte din voi nici măcar nu v-ați născut, a avut loc un lucru îngrozitor. Niște oameni răi au răspândit în lume un virus, o boală care s-a transmis atât prin atingere directă cât și pe calea aerului, nu foarte diferit de cum se transmite o răceală… numai că boala asta nu era ușoară precum o răceală, semăna cu ea, dar în esență era total diferită. Și asta, pentru că virusul era diferit. E ca și cum în loc de șoareci, am prinde șobolani turbați și știți și voi că șobolanii sunt mai mari și mai răi decât șoarecii de câmp care ne invadează uneori cămările…
Boala era mortală și nu exista niciun leac. Cine intra în contact cu o persoană infectată, murea în maxim 72 de ore de la primele simptome, de unde și denumirea de Molima de trei zile sau Ultima epidemie.
Această boală nu numai că era letală… dar se răspândea și al naibii de repede. În prima săptămână de la eliberarea virusului în lume, două cartiere întregi au murit, după o lună tot orașul era infectat, după jumătate de an toată țara, în 4 ani întreg continentul, după 7 ani, în întreaga lume, nu mai existau decât câteva mii de oameni, majoritatea ascunși în laboratoare subterane, pe câteva insule sau în alte locuri în care molima nu ajunsese. Acei oameni au fost părinții voștri – savanți renumiți, medici, militari sau pur și simplu oameni care au avut parte de noroc aflându-se în locul potrivit, la momentul potrivit.
Ultimele cuvinte declanșară un val de nemulțumire în rândul copiilor. “Părinți”, “mama” sau “tata” erau noțiuni străine lor, de care auziseră doar din poveștile bătrânului sau din compararea cu diversele animale cu care intrau în contact.
Știu că nu vă amintiți mare lucru despre ei, continuă bătrânul. E oarecum firesc ținând cont de modul în care ați apărut pe lume… O să ajung imediat și la partea asta…
Bătrânul făcu o pauză pentru a bea ceva dintr-o sticlă metalică pe care o purta mereu la el. Între timp murmurul și freamătul iscat se potoli. Își drese glasul de câteva ori, apoi continuă.
– Încă de la începutul depistării epidemiei, mii de centre de cercetare au încercat să găsească o soluție, însă totul părea a fi în zadar…, ritmul de răspândire era atât de rapid încât oamenii nu aveau prea mult timp la dispoziție pentru a reacționa… Multe din primele cercetări s-au pierdut în conflictele apărute spontan între națiuni sau între diverse grupuri de oameni. Cu o ultimă speranță mulți au încercat să se izoleze de restul lumii, creând enclave și omorând pe oricine intra în contact cu un om infectat. Au fost vremuri groaznice. Fără o protecție adecvată, aceste măsuri se adevereau a fi temporare. Mai devreme sau mai târziu au fost infectate și aceste enclave.
Părinții voștri au încercat până la ultima suflare să găsească o soluție. Miza era colosală. Umanitatea se confrunta cu cea mai gravă molimă din toate timpurile, iar în joc era însăși viitorul omenirii. Au avut de ales între a continua eforturile găsirii unui leac prin mijloacele convenționale sau în a apela la măsuri drastice, care implicau modificarea speciei, dar care ar fi oferit o mică șansă de supraviețuire. Timpul era scurt și se măsura în oameni care mureau infectați sau în conflicte armate.
Unul dintre părinții voștri, un doctor remarcabil fără de care voi n-ați mai fi existat azi, a descoperit că virusul avea un efect ciudat asupra unei fetițe, presupusă a avea 5 ani și care era… precum voi toți… fără vedere. Fetița fusese infectată de fratele ei, care a murit la scurt timp după contactarea virusului. Însă, fetița nu dezvolta boala așa cum se întâmplase cu toți ceilalți oameni de pe Pământ. Ba mai mult, ritmul metabolismului ei părea a fi diferit. Era parțial imună la virusul de care vă vorbeam mai devreme. Spun parțial, pentru că el era prezent și își materializa efectul distructiv bine-cunoscut, dar ritmul metabolic al fetiței îl făcea să fie foarte lent.
Întrucât fetița nu dezvoltase boala spre deosebire de fratele ei, doctorul s-a gândit că trebuia să existe ceva care să o diferențieze de acesta și mai ales de restul lumii. S-a chinuit multă vreme să înțeleagă ce anume o făcea pe fetiță să fie unică. A înțeles parțial despre ce era vorba în momentul în care a descoperit că cei doi frați, în ciuda tuturor aparențelor, erau gemeni.
Bătrânul se scotoci prin buzunarele hainei – un palton jigărit și ros pe la coate, de la prea multă purtare. După câteva clipe scoase un petic de hârtie, scris cândva de mână. Își puse ochelarii și citi:
„Foarte ciudat. Copiii s-au născut în același timp dar au evoluat diferit. Fratele care s-a îmbolnăvit era normal, fetița însă prezintă un set de mutații care i-a afectat dezvoltarea la nivel embrionar – retina în particular, iar per ansamblu, metabolismul. Spre deosebire de fratele ei, nu numai că este subdezvoltată și fără vedere, dar pare și mult mai tânără.”
– Ca să înțelegeți ce înseamnă asta, continuă bătrânul îndesându-și la loc hârtia în buzunar, trebuie să vă imaginați că e ca și cum am avea două mere din același copac, unul mic și pricăjit și unul mare și frumos, pe amândouă le ținem în același loc și numai unul dintre ele se strică. Cu alte cuvinte, fetița respectivă – mărul pricăjit care nu s-a stricat, se născuse deosebită. Iar ceea ce o făcea să fie astfel erau de fapt defectele ei, care erau cumva asociate și făceau ca virusul să se comporte altfel în organismul său.
Până la urmă virusul… molima… i-ar fi venit și ei de hac… dar, după estimările doctorului asta s-ar fi întâmplat la bătrânețe… iar bătrânețea avea de așteptat, căci, datorită metabolismului ei, fetița părea să crească în 2 ani cât alți copii creșteau într-un singur an.
Foșnetul se intensifică din nou pe stadion…
– Știu la ce vă gândiți…, rosti bătrânul cu glas ușor dojenitor. Vă regăsiți în povestea fetiței.
Ei bine, doctorul știa cum să reproducă mutațiile respective. Și… a făcut-o la copiii nenăscuți, pe care părinții voștri se pregăteau să-i aducă pe lume, pe cale artificială, la 5 ani după moartea lor.
Văzu cu binoclul, pe chipurile unui grup de adolescenți, ceva ce putea fi interpretat ca fiind surprindere sau nedumerire.
– Da…. Aceștia și-au dăruit tot timpul pe care îl mai aveau, pentru ca voi să vă nașteți după ce boala ar fi dispărut de pe Pământ odată cu ei.
Aveau dinainte de răspândirea molimei mijloacele necesare… Exista un fel de fabrică embrionară la care trebuiau să ajungă, apoi să o pună în funcțiune cu instrucțiunile precise date de doctorul care descoperise fetița și la final să supravegheze procesul. O parte din ei au murit pe drum… dar, până la urmă au reușit… dovadă că azi sunteți aici.
Bătrânul căzu câteva clipe pe gânduri… În sinea lui o mulțime de remușcări ieșeau la iveală, pe măsură ce vorbea și își amintea de acele vremuri.
– Nu au avut de ales… tot efortul lor a fost făcut pentru a vă da vouă o șansă… oportunitatea de a exista și de a continua lupta mai departe. Fabrica embrionară v-a adus pe fiecare dintre voi pe lume și v-a crescut artificial timp de 4 ani, suficient cât să nu fiți extrem de vulnerabili.
Mulți dintre voi m-ați întrebat de ce nu vedeți precum oamenii din trecut… Părinții voștri n-au vrut să riște… nu aveau certitudinea că virusul va dispărea odată cu ei… Din acest motiv, ca o măsură de siguranță, au ales să reproducă în voi modul în care acea fetiță fusese construită accidental de către Natură. În plus, v-au făcut și foarte variați, în așa fel încât trăind dublu față de un om din trecut, să aveți ocazia în timp, să reparați tot răul produs.
Știu… este greu uneori să înțelegeți ceea ce vă povestesc și asta pentru că vă lipsește o mare parte din experiența mea de viață. Am încercat să împărtășesc cu voi… împărtășesc cu voi, cunoștințele mele, se corectă bătrânul pentru a părea mai optimist, dar simt că orice aș face nu e îndeajuns, continuă în sinea lui… Sper doar ca într-o bună zi să redescoperiți singuri adevărul din cuvintele mele și mai presus de toate să învățați din tot chinul vostru că orice rău se poate răsfrânge înzecit asupra celui care l-a produs și uneori… fără limită asupra unor oameni nevinovați…
* * *
Molima de trei zile a schimbat pentru totdeauna civilizația umană și evoluția sa ulterioară.
În a 7-a zi a anului 1037 după Molimă, s-a născut pe cale naturală primul om complet imunizat. La scurt timp după el au urmat și alții.
Acești oameni au fost totodată și cei care au văzut din nou lumina zilei după un mileniu de întuneric. Și cum orice pe lumea asta are o doză de relativitate, molima a avut și efecte ei benefice. În întuneric toate celelalte simțuri se ascut, iar trăirile interioare și imaginația capătă valențe neașteptate. Așa, au descoperit oamenii puteri mentale, pe care nici măcar nu bănuiau că le au.
Cât despre bătrânul la care se face referire în toate textele Braille de la acea vreme, mulți spun că ar fi fost un sfânt, alții că ar fi fost doctorul care a găsit calea prin care omenirea a fost salvată, iar unii spun că ar fi fost chiar cel care a dat drumul molimei în lume.
Last Updated on 30.11.2023 by Mugo