Înainte de explozia mass-media din anii ’90, pe vremea când la modă era televizorul pe lămpi și programele de duminică, ei bine… cam pe atunci eu aveam 5-6 ani și mă aflam în casa bunicilor de la Moldova, unde trăiam fantasticul. Locurile respective m-au fascinat și continuă să mă fascineze și acum pentru că acolo s-au desfășurat o bună parte din vacanțele de vară și practic acolo am experimentat primele senzații care m-au apropiat de estetic, de viu, de natură și de tot ce-am mai descoperit eu, pe acele meleaguri desprinse parcă din povești.
Mi se întâmplă adesea să am flash-uri cu amintiri din acea perioadă, unele care m-au marcat pentru totdeauna, altele aparent uitate. Una din aceste amintiri este strâns legată de tabloul de deasupra patului în care dormeam. Era o pictură pe sticlă, încadrată cu rame groase de culoare neagră. Sticla era crăpată la unul dintre colțuri, iar pictura de pe ea reprezenta o barcă cu câțiva marinari, care duceau o luptă încrâncenată cu talazurile ce-i țineau departe de mal. Totul se petrece noaptea. Într-un colț se vedea luna, iar pe fundal era un palat, o corabie sau poate amândouă. Nu-mi amintesc dacă era vorba de o furtună, sau furtuna era reală și se desfășura undeva dincolo de pereții din chirpici ai casei, în momentele dese în care ploaia mă ținea înăuntru și-n lipsă de alte activități, mă uitam pe pereți.
Tabloul în sine era sumbru și inițial îmi era teamă să-l privesc. Imaginea mă întrista… Apoi, în timp mi-am făcut curaj, poate chiar într-o zi cu furtună (furtunile în partea de nord-est a Moldovei sunt cu adevărat spectaculoase), atras de vreun detaliu sau din plictiseală, m-am apucat să studiez pe îndelete, tabloul care îmi veghease de atâtea ori somnul. Teama inițială era generată subconștient atât de figurile îndârjite ale marinarilor care înfruntau furtuna cât și de imaginea apocaliptică de pe fundal: cerul sângeriu ca de furtună venită dinspre apus, norii negri din care răsărea sporadic luna și țărmul neiluminat…
Acum, sunt convins că memoria îmi joacă feste și că scena respectivă nu este reprezentarea unui peisaj din Veneția sau poate din Istanbul (așa cum îmi place să cred), sau că tonurile întunecate de pe tablou puteau la fel de bine să fie funinginea de la soba cu motorină din apropiere, depusă în timp pe suprafața sa. În fine, tabloul s-a spart iar cioburile au ajuns cel mai probabil la groapa de gunoi din spatele șurei. În urma lui a rămas o amintire cu o puternică încărcătură emoțională, ce o resimt ori de câte ori privesc imagini/picturi asemănătoare. Iată câteva exemple:
Coperta: Moonlight in istanbul – Alexey Petrovich Bogolyubov
Last Updated on 03.03.2022 by Mugo