Întrebările capcană…

Pentru a accepta realitatea, spun psihologii, ne place să fim mai degrabă mințiți decât să ni se spună mereu adevarul în față. Ne creăm lumea noastră proprie în care toate sunt frumoase, perfecte, roz… dacă ne chinuim puțin și avem și imaginație putem vedea chiar și unicorni, sirene, prinți pe cai albi, zâne, moși crăciun, s.a.m.d.

Dacă informațiile percepute din mediul înconjurător sunt procesate de creierul nostru doar în proporție de 20%, iar 80% sunt proiecții bazate pe trăirile anterioare (asta așa ca un fel de adaptare la mediu, necesară în a ușura cumva procesarea realității), este de la sine înțeles că fiecare în lumea lui este un fel de magician…

Hocus-pocus… 5 oameni diferiți asistă la un eveniment… 5 interpretări diferite… 5 viziuni diferite… Se întâlnesc la granița normalului unde în urma i cad de acord că „unicornul” nu era real pentru că asta ar însemna să fie condamnați de semeni, la nebunie… și atunci emit ipoteze și/sau creează constructe logice de genul:

– Clar suntem la “camera ascunsă” și cineva ne face o farsă…

Însă, atunci când evenimentele se desfășoară în doi… pfff realitatea capătă conotații magice… eu și ea/el… Noi și lumea noastră… Fericirea noastră… Ne vrăjim reciproc și… ce iese în afară nu mai contează… Combatem pe toată lumea, demontam proiecții exterioare și ne apăram cu orice preț fericirea… Fericirea creată de noi, în mintea noastră… tradusă în urma unui acord tacit:

– Spune-mi doar ceea ce vreau să aud…

Câți dintre noi nu au ocolit întrebările capcană… acele întrebări care presupun înfruntarea directă a unor adevăruri… Cele care te fac să-ți spui în sine „nu vreau să știu treaba asta”… căci de fapt știi că e adevărată sau ce se află în spatele ei și mai știi și că o confirmare te va obliga să iei atitudine… să demarezi cumva procesul autodistrugerii realității tale… comode… frumoase… la care ai muncit atât de mult…

Uneori când ajungem în situația de a le pune, știind că sfârșitul atârna de un răspuns, nici măcar nu avem curajul să ne uităm în ochii celuilalt… pentru că orice ar spune e fals… l-ai putea citi… și îndoiala nu e o cale de scăpare…

Ne place atât de mult să ne apărăm fericirea iluzorie încât uneori puși în fața adevărului îl negăm cu vehemență:

– Nu, nu e adevărat. Trece printr-o anumită perioadă. El/ea nu este așa… Sigur te înșeli sau ți s-a părut ție ceva… Clar mi-a scăpat mie ceva și el/ea este de fapt un sfânt printre oameni…

Începi chiar să te învinovățești…

– Cum am putut să cred asta… să îl/să o suspectez de așa ceva?… Ce monstru de om sunt!… N-o să fiu niciodată fericit/ă dacă mă port așa…

Majoritatea oamenilor trăiesc aceste lucruri inconștient… însă, mai sunt și unii cu un simt aproape pervers al realității … care după ce au trecut prin mai multe încercări ale vieții, nici măcar nu se mai amăgesc să respingă adevărul. Ajung doar să se târguiască în sine pentru binele celuilalt. Adesea acești oameni au curajul să-l privească pe celalalt fix în ochii, ca niște adevărați masochiști sentimentali ce sunt, și-l roagă șoptit în gând:

– Te rog!… nu-mi spune ce nu vreau să știu… Nu-mi confirma ca ești câine sau curvă sau tot ceea ce se poate imagina mai urât despre tine… Nu-mi demonstra că ești un om slab… Nu-mi spune ceea ce știi că mă va sfâșia, doar ca să te eliberezi de vină… Te rog minte-mă!… și dacă tot o faci, pune-ți mintea la contribuție. Găsește ceva care să mă convingă… care să mă farmece și care în final să mă facă să mă îndoiesc de intuiția sau instinctul meu… Nu-mi sfida inteligența… Minte-mă dracu’ frumos!…

Lasă un comentariu