Ziua 1
Am plecat la drum spre primul festival SF la care particip, cu un obișnuit bagaj de mână, burdușit de haine, nelipsita mea raniță cu gadget-uri, gânduri mari și așteptări o mie… Pe fundal se aud bucăți din coloana sonora a filmului Solaris (Cliff Martinez), ciorovăielile post-Colin 2014, ai căror protagoniști sunt Dan Doboș și juriul Colin și nelipsitul ritm sacadat al roților unui Rapid București – Brașov de la Regiotrans.
O cucoană are bufeuri, pe alta o trage curentul, controlorul e drăguț și ajustează aerul condiționat din 5 în 5 minute și cere la schimb un încărcător pentru cititorul său de coduri de bare (o tabletă) necesar la validarea biletelor cumpărate online. Aerul condiționat protestează în fața frecușului, tușind de câteva ori. Trenul fuge. RDS-ul s-a pierdut de rețea. La câteva zeci de km în față, două iscoade au pus primele piciorul pe pământ brașovean. Au fost instruite din timp să caute mijloacele tehnice, dacă se poate și cele mai facile, necesare ajungerii mele la Râșnov – locul cu pricina.
Mă simt ușor iritat. Sursa disconfortului meu este cucoana pe care o trage curentul… Are urechile înfundate cu doi baloți de vată și probabil niciun gând să viziteze doctorul stomatolog sau cel ORL în vederea remedierii problemelor. Spun asta pentru ca e versată… o cunosc „după mers”. Mai întâi a avut o problemă cu ușa, apoi cu unul din geamurile aflate în stânga mea, apoi cu următorul geam când s-a dat drumul la aerul condiționat, apoi cu aerul condiționat care era dat prea tare. Nu și-a găsit locul până ce nu a ajuns în fundul vagonului, unde a trebuit să se potolească. Lângă ea stă cea care are bufeuri și care acum o privește cu gânduri criminale. Îmi imaginez cum sare la gâtul ei și ii înfundă toate orificiile rămase libere cu bucăți mari din punga pe care o ține în brațe, în scop de etanșeizare. Așa, curentul nu avea să o mai tragă niciodată, iar lumea din jur avea timp, cel puțin până la destinație, să respire aer proaspăt!… Îmi revin repede, trebuie să ajung la Râșnov și nu la vreo secție de Poliție unde să dau declarații cu privire la un eventual omor. Mă uit pe resemnat pe geam. În zare se văd munții.
***
Ajuns la Brașov am sărit imediat într-un alt tren de la Regiotrans, care avea doar două vagoane. În gară la Râșnov mă așteptau iscoadele. Orașul nu foarte mare, pare pregătit pentru o invazie… Casele sunt baricadate în așa fel încât nu poți să ajungi în curtea lor decât pe poarta principală bine ferecată sau pe calea aerului.
Încet-încet, după o ploaie de vară și câteva întârzieri minore, 12 adepți ai SF-ului românesc s-au adunat în curtea unei pensiuni pentru a pune festivalul la cale. S-au plătit taxe, s-au dat legitimații, s-a aflat starea celor care vin mai târziu, s-a decis programul din prima zi și alte detalii organizatorice.
Conform programului, prima zi a festivalului se numește „Ziua creației artistice” iar numele i se trage de la concursul de proză scurtă „Mihail Gramescu”, a cărui temă urma să fie lansată în această zi. Concursul îl omagiază pe scriitorul român de SF&F al cărui nume îl poartă și care din păcate s-a stins din viață pe 13 mai 2014, la 63 de ani.
Tema din acest an, respectiv de la prima ediție a concursului, este „Copiii salvează civilizația” și constă în realizarea unui text SF cuprins între 3.000-10.000 semne, scris pe orice suport, corect din punct de vedere gramatical și cu termen de predare vineri 20:00. Juriul va fi format ad-hoc din organizatorul festivalul Eugen Lenghel și câțiva autori de SF cu renume publicistic, care sunt prezenți la festival și care au ales să nu candideze la concurs.
Pe seară, am descoperit cinematograful nou din Râșnov „Amzea Pelea” unde ne-am relaxat cu filmul Hancock (2008), după care ne-am retras iar la pensiune, unde am luat pulsul SF-ului românesc la un pahar de ceva lichid…
Zilele 2 și 3
Cea de-a doua zi de festival – Ziua Literaturii și cea de-a treia zi – Ziua Artelor, au stat mai mult sub semnul cărților. Au fost 4 lansări și 5 prezentări de carte la care s-au adăugat o revistă SF și alte câteva reviste de benzi desenate (o listă completă găsiți la sfârșitul postării).
Referitor la lansările de carte SF (fără celelalte genuri), avem:
– Atavic de Liviu Surugiu – O carte cu nume ispititor, care promite. Acum, nu știu dacă cartea promite din cauza autorului care vorbește foarte mult și pasional despre experiența sa scriitoricească sau datorită conținutului sau intens bătătorit, fiind vorba de un roman scris în decurs de 20 de ani. Cert este că, mai toți cei prezenți s-au grăbit să-i cumpere cartea.
– Vraciul de pe Norul Interior de Lucian Dragoș Bogdan – Deși coperta mă duce cu gândul la un fantasy, ea este de fapt un space opera, poate singura de la noi. Cartea a fost discutată și la cenaclul Wolf’s Pack, a cărui sesiune (pentru luna iulie) avut loc în cadrul festivalului. Mă întreb dacă cartea este la fel de liniștită și calmă precum autorul ei.
Despre prezentările de carte SF, nou pentru mine a fost:
– Nuanțe de Întuneric de Roxana Brînceanu – o apariție discretă, atât prin prezentare cât și din perspectiva grosimii cărții (78 pagini). Am auzit lucruri bune despre carte, am frunzărit-o și mi-am propus în curând, să văd despre ce e vorba în ea.
– 9 Istorii Reutilizate de Eugen Lenghel – o carte a cărei coperta mă duce cu gândul la cyberpunk și care m-a făcut curios pentru că știu că autorul pe lângă scriitor și editor mai este și IT-ist.
Toate bune și frumoase, însă cea mai spectaculoasă prezentare de carte a fost din punctul meu de vedere cea făcută fulger de focșăneanu Gheorghe Andrei Neagu alias Semper Pururs. Omul a venit cu portbagajul burdușit de cultură… literară și viticolă made in Focsangeles (după cum îi spune o localnică care îmi este prietenă), a lăsat câțiva litri de vin, câteva cărți și mai multe numere din revista Oglinda Literară, apoi a întins-o. Bun vinul de Focșani, cât despre literatură… nu prea pot să mă pronunț pentru că nu e SF și pe mine unul literatura contemporană românească (non SF&F), sincer, mă cam depășește. Din cărțile lăsate în urmă, m-a atras imediat vizual „Războiul muștelor”, o carte de povestiri scrisă de personajul mai sus amintit. Cartea este maro cu o muscă mare pe copertă și mai multe mici pe fiecare pagină și a fost scoasă la Ed. Plumb. Maro-muște-plumb… oare ce a vrut autorul să transmită?… În fine, am trecut-o pe lista „de citit experimente”.
* * *
În rest, în această perioadă, în Râșnov e precum în București, se construiește o parcare subterană și un lift care să ducă la cetate. Tot proiectul costă vreo 5 milioane de euro și e finanțat cel mai probabil din fondurile europene. Ca rezultat al acestuia, există un tobogan exact lângă pensiunea la care sunt cazat, pe unde se coboară pietrele și care te face să crezi uneori că se prăvălește muntele peste tine. Dacă ignori toate aceste mici neajunsuri descoperi ca locul are farmecul săi, iar oamenii sunt interesanți. De exemplu, familia la care suntem cazați este compusă dintr-o ea – foarte curioasă și foarte vorbăreață (dacă nu știați munții /dealurile din jur au fost cândva niște piramide, spune ea) și el – un olandez aproape mut și care la intrarea în pensiune, pe o pancartă, se laudă cu abilitățile sale gastronomice: „cartofi prăjiți la Olandezu'”. Pensiunea este o casa veche săsească iar masa de la care scriu aceste rânduri se află în podul mansardat al casei. Deasupra ei este un geam pe unde văd Cetatea Râșnov cum se uite la mine (poza în curând).
* * *
Vremea nu prea a ținut cu noi, când a plouat, când a fost soare, dar dacă trag linie as zice ca mai mult a plouat. Cu toate acestea nu am putut sa nu tragem o fuga măcar la una din atracțiile zonei. Doar la 1,6 km de mers pe jos, am dat peste Peștera Valea Cetății. Aceasta a fost descoperita în 1949 și abia în 2010 a fost făcută accesibilă publicului larg… adică sa poți sa intri în ea stand în picioare și nu ca speologii pe burta.
Peștera este singura din Județul Brașov deschisa publicului. Deși nu au existat urme de oameni sau animale care să fi locuit în ea, fiind inundată o lungă perioadă de timp, (și acum citez ghidul) „un sculptor a făcut un cal în lutul peșterii în memoria celor care … aaa… Nu au existat în ea”, a continuat unu mai cu moț (adică eu).
Lăsând gluma la o parte peștera e frumoasă și merită văzută. În ea se țin din când în când concerte de camera, iar la sfârșitul vizitei timp de un minut se sting toate luminile. Ei bine, rezultatul este oarecum revelator. Întuneric absolut, în care practic ți se poate întâmpla orice (inclusiv să ieși de acolo schimbat – hmm… uite o idee buna de SF). Este atât de întuneric încât, ca om ce locuiește în oraș, realizezi dintr-o dată cât de mult îți cam lipsește. Nu iți vezi nici măcar propriile mâini… Parol, am încercat să mi le bag în ochi!… Eu unul m-am liniștit instantaneu… pe alții i-au apucat frica de întuneric și alte treburi deranjante…
La final trebuie să recunosc ca am făcut 2 zile întruna și am lipsit intenționat de la câteva evenimente dintr-un motiv pe care îl voi dezvălui zilele următoare. Deh, uneori nu poți să le faci chiar pe toate sau să fii chiar peste tot…
Lansări de carte:
- Atavic de Liviu Surugiu, Ed. Tritonic.
- E.A. Poe – Lucian Vasile Szabo, Ed. Tritonic
- Vraciul de pe Norul Interior – Lucian Dragoș Bogdan, Ed. Tritonic
Prezentări de carte, reviste SF și de benzi desenate:
- 9 Istorii Reutilizate – Eugen Lenghel, Ed. Tritonic
- Așteptând în Ghermana – Dănuț Ungureanu, Ed. Nemira
- BDC – clubul benzilor desenate, Ed. ?
- CatClaw – Bane Kerac, Ed. ?
- Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice – Ed. Nemira.
- Îngeri de gheață – Adina-Mihaela Speteanu, Ed. Tritonic
- Nuanțe de Întuneric – Roxana Brînceanu, Ed. Millennium
- Otvorena – Viorel Pirligras, Ed. SimartVegetal – Dănuț Ungureanu și Marian Truță, Ed. Nemira
- Xenos. Contact între civilizații – Ed. Nemira
Zilele 4 și 5
De Ziua Științelor (a 4-a de festival), mi-am pus în gând să descopăr Cetatea Râșnov, alături de iscoadele mele. Nu de alta, dar programul festivalului s-a decalat și parcă după două dimineți pierdute scriind la povestioara „Ciuma de trei zile” pentru concursul „Mihail Grămescu”, mi se cam acrise de stat în pensiune. În plus, hop-țop a răsărit și soarele. Trebuia să profităm.
Zis și făcut. La 600 de metri de centrul Râșnovului se află cetatea cu același nume construită în sec. XIV, „probabil pe locul fortificației din lemn ridicate de Cavalerii Teutoni la începutul sec. al XIII-lea” (după cum spune Wikipedia). La cetate se ajunge cu piciorul sau cu „Transilvania Train” – niște tractoare cu remorci, cosmetizate hidos ca pentru circ. Mai trebuia să-l văd pe Bozo the clown la volanul lor și nici că mai puneam piciorul prin Râșnov vreodată!… :)) Glumesc.
Fiind sâmbătă, când am ajuns noi, cetatea era deja invadată de turiști fel de fel și localnici care se îndeletniceau cu negoțul. Am văzut tot felul de cavaleri care te invitau să-ți faci poze în haine medievale sau să cumperi diverse kitsch-uri Made in China. Unul mai vânjos s-a oferit sa-mi vând diplome de cavaler mânjite cu mir. Ce-i drept miroseau frumos. Altul avea funie de soacra… și tot așa din loc în loc găseai pe câte unul îmbrăcat în haine medievale care avea ceva de vânzare. Bănuiesc ca în Ev-Mediu existau și haine specifice negustorilor. Nu dom’le aici toți negustorii erau cavaleri. Unul singur, însă era mai altfel decât toți. El nu era cavaler… el era străjerul cetății care avea o pasiune… aceea colecționa obiecte reprezentative pentru Cetatea Râșnov. Interesant personajul pe numele său Gheorghe Samoilă și mini-muzeul său din cetate.
Din cetate am căutat să văd pensiunea Stefi și geamul din podul mansardat unde se găsea masa mea preferată. N-a fost greu, căci pensiunea era chiar sub deal/cetate. Un șut în dos și nu mai trebuia să mă întorc cu trenulețul groazei!…
* * *
La sfârșitul zilei am avut parte de punerea în scena a unui act regizat de un personaj a cărui faima “de om pus pe șotii” îi precede prezenta fizică. Așa l-am cunoscut eu… “lasă că vine Pîrligras și o să destindă el atmosfera” sau lasă ca vine Pîrligras și vă spune el bancuri bune”. Am întâlnit personajul în carne și oase și i-am remarcat umorul dar nu m-am așteptat sa ne-o „coacă” în felul în care a făcut-o. Văzând interesul participanților pentru concursul de proză scurta “Mihail Grămescu”, se ridică el la o bere și spuse cu seriozitate maximă:– …am descoperit un plagiat grosolan între textele celor care au participat. O să-l demasc cât de curând. De abia aștept. Noi cei prezenți la masa (3 creduli și probabil 1 complice), ne gândeam… care e ală, cum și-a permis, face Pîrligras parte din comisia de evaluare a lucrărilor?
Viorel Pîrligras (cel care gesticulează ca și cum ar vrea să-l strângă de gât pe Sorin Bobouțeanu), după cum se poate observa în această poză nu este nici pârlit și nici gras.
În fine, câteva ore mai târziu, îl vedem că se așază în mijlocul mulțimii, adunată la REM’s (pensiunea nucleu) la un grătar și începe să ne citească “Șocul lui Lender” – povestea unui băiat blond cu ochi albaștri care s-a apucat să prezinte grupului adunat la festivalul de la Râșnov, un plagiat după „Jocul lui Ender” de Orson Scott Card. În esență povestea citită era o reinterpretare a realității, în stilul umoristic specific lui Viorel Pîrligras. Acesta și-a jucat perfect rolul întrucât timp jumătate din poveste ne tot înghionteam și ne întrebam care-i ală de plagiază. Mai mult ceea ce era ușor derutant era faptul că o parte din firul narativ se întâmpla live. Noi rădeam iar el citea „la care cei din jur au început să râdă„, în așa fel încât nu știai dacă citește, compune pe loc ori chiar trebuie să cauți în mulțimea prezentă, adolescentul blond cu ochi albaștrii.
* * *
Cu sau fără demascarea lui Pîrligras, a doua zi, cu ocazia întâlnirii de rămas bun, s-au acordat și premiile primei ediții a Concursului de Proză Scurtă “Mihail Grămescu”. Pentru concurs au fost depuse lucrările a 6 participanți: Cezar Mazilu, Lucian Dragoș Bogdan, Roxana Brînceanu, Sorina Bogdan, Nicolae Dobre și Irving T. Creve. Premiul I a fost acordat lui Nicolae Dobre (Brașov), iar premiul II lui Cezar Mazilu (Pitești). Lucrările vor fi publicate în următorul număr al revistei online fictiuni.ro, pe care eu unul aștept cu mare interes să-l citesc. Premiile au fost simbolice și au constat în mai multe cărți Nemira. 6 volume ale revistei CPSF și accesorii pentru biciclete.
Eugen Lenghel înmânând premiul I lui Nicolae Dobre
Eugen Lenghel înmânând premiul II lui Cezar Mazilu
* * *
La sfârșitul acestei postări care încheie seria de relatări de la Festivalul SF de la Râșnov 2014, am încercat sa-mi dau seama cu ce am rămas după această experiență, așa ca un fel de auto-evaluare. Dupa un „brainstorming” rapid iată cu ce am rămas:
- cu un mare cucui de la pragul scund al pensiunii săsești la care am fost cazat;
- cu amintirea plăcută a cârcotelilor realizate împreună cu dicționarului ambulant al SF-ului autohton pe numele său Sorin Bobouțanu și extensia sa cu adăugiri, expertă în sandwich-uri matinale, Ileana (metal-cosânzeana) Drop – iscoadele mele;
- cu revelația întunericului absolut descoperit în Peștera Valea Cetății din Râșnov;
- cu ideea unui festival ușor dat peste cap de lipsa de cuvânt a unor participanți cheie;
- cu senzația că în SF-ul românesc, mai devreme sau mai târziu ești obligat să alegi o tabără… și ele nu sunt deloc puține;
- cu o inițiativă demnă de lăudat – un festival specific SF-ului și celorlalte genuri conexe, ținut într-un loc pitoresc;
- cu experimentul creației și al scrierii „la comandă”. Așa mi-am dat seama că sunt în stare să scriu 5000 – 7000 de semne pe zi, ceea ce e un record pentru mine;
- cu noi prieteni și experiența lor scriitoricească din care se pot învăța multe;
- cu gândul la berea la halba care era mai ieftina decât apa plata;
- cu gestul frumos făcut de Dănuț Ungureanu, de care o să vorbesc în recenzia lui „Vegetal”;
- cu imaginea lui Rolex câinele-vedetă cum era el atras de mirosul cărții Roxanei Brînceanu – Sharia, descoperita întâmplător spre vânzare în Cetate.
- și multe alte amintiri plăcute.
PS: În trenul de la Brașov la București, unul povestește de groaznica experiență pe care a trăit-o la un concert Salam, o domnișoară bătrână își tine telefonul de parcă ar fi cel mai de preț lucrul al ei, o țâțoasă și un vlăjgan mai au puțin și și-o trag pe bancheta din stânga mea, iar de pe holul trenului vine un puternic miros de joint.
Am ajuns la București.
Articol publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014
Last Updated on 30.11.2023 by Mugo