Adam
CategoriesPovestiriPublicații

[Adam]

[Adam] a fost o încercare. Una din multele mele încercări. Îmi doream  a fi un început de roman, în care descriam aventurile unei drone umane, un fel de robot care se credea om, la fel ca personajele din serialul Westworld. Numai că nu a fost să fie. Ideea de dronă a luat o altă formă în Omnium (romanul meu de debut) și până la urmă am abandonat ideea.

În lipsă de material și la insistențele editorului de la revista Ficțiuni.ro, l-am transformat pe [Adam] într-o povestire. Nu știu cât de reușită a fost acea transformare.

Povestea originală poate fi citită aici: [Adam]. O versiune îmbunătățită poate fi citită mai jos.

1. Prima dronă umană

Iată-mă stând îmbrăcat în haine monahale… Înconjurat de liniștea și sobrietatea catedralei, priveam în gol la crucifixul ce trona mirific deasupra înaltei încăperi…

Adam… Un nume cu încărcătură emoțională. Atât de apăsătoare pentru locul în care mă aflam, încât clerici au simțit nevoia să mă diferențieze cumva de sursa întregii umanități, botezându-mă Novum Filius Adam

Încăperea uriașă presărată cu candelabre mari și piese de mobilier din lemn masiv era luminată difuz la acea oră de lumina ce pătrundea prin vitraliile multicolore dispuse simetric în toată catedrala. Mirosul de tămâie, catifeaua roșie din jurul altarului, mulțimea de simboluri ce-mi invadau retina, răcoarea dată de arhitectura incintei, toate fuseseră alese cu grijă în urma tatonărilor seculare, încât să poată sădi în subconștient ideea de sacralitate și de liniște aparentă, adesea asociată de enoriași cu binecuvântarea divină…

Știam că mă aflu acolo pentru a juca un rol. Știam că mă regăseam în tot, mai puțin în sine. Și asta, numai pentru a căuta și înțelege sensul credinței umane. Era un scop în sine să devin un om credincios. Cum aș fi putut altfel să înțeleg un lucru fără să mi-l însușesc, să-l integrez, să mă contopesc mai întâi cu el?…

Fără să conștientizeze măcar o secundă implicațiile simbolismului lor religios, clericii ghiciseră cumva o părticică din mine. Pentru ei eram o poveste încadrată într-un “suflet rătăcit”… În realitate eram o ființă multidimensională… Pe scurt, eram [Adam], apoi cel care fusese construit, novum – cel nou și la final omul. Trei ființe distincte cu evoluții paralele încorsetate într-un același trup, un jucător de roluri, un actor și totodată un regizor. Un prădător experimentalist, după cum poate aș fi fost etichetat de cei care m-au construit…

Cineva tocmai a aprins o lumânare… Sfârâitul fitilului ei îmi accesa involuntar milioane de amintiri în care exista cel puțin o lumânare. Nu era nimic interesant în asta… Le-am alungat cu o mișcare a mâinii în aer ca și cum as fi îndepărtat fila unei cărți imaginare…

Alegeam mereu același loc situat pe al treilea rând de la altar, lângă un vitraliu ce-l reprezenta pe Sfântul Petru ucigașul de balauri, creând facil prin gesturile mele impresia de consistență și implicare în actul sacru al rugăciunii… Nu rugăciunea era însă ceea ce-mi ocupa gândurile și-mi anima conștiința… Ci acea viață, sau mai bine zis acel rol în care începuse totul…

[specimen]: Adam
[tip]: dronă homo sapiens sapiens
[clasa]: metamorphae
[conexiune]: întreruptă
[eroare] : Tunguska
[detalii]: specimenul devine conștient de propria existență
[soluție]: recuperarea datelor
[cale]: transmitere și sacrificiu

Conform scriptelor terestre, mă născusem la sfârșitul secolului al XX-lea undeva în vestul Europei. Timp de trei decenii, am crescut, m-am dezvoltat, am fost influențat de principiile și valorile umane, am urmat cu strictețe „programul” și stilul de viață al oamenilor. Am trăit ca om, până când, subit, dedublarea a avut loc… Experimentul luase într-o bună zi sfârșit…

Dong!… Sunetul rătăcit al unui clopot m-a trezit brusc din introspecția în care mă afundasem. Stătusem suficient cât să fiu observat. Era timpul să mă întorc în propria chilie unde puteam medita în liniște asupra scopului meu…

2. Eroarea de tip Tunguska

Dintr-o anumită perspectivă “Eroarea de tip Tunguska” putea fi considerată mai degrabă un aforism personal. Este puțin probabil să existe o astfel de clasificare în evidențele celor care m-au creat… Cu toate acestea, la baza exprimării mele stă asemănarea izbitoare cu un precedent relativ recent, a cărui detalii mi s-a îngăduit în mod excepțional să le cunosc.

Motivul pentru care acest lucru este posibil, nu-mi este foarte clar. Tot felul de informații legate de anumite evenimente, stau înfipte în adâncul ființei mele alături de senzații, emoții sau trăiri străine mie, parcă netrăite vreodată… Însă, simt cumva, că toate acestea au o oarecare legătura cu dronă trimisă pe Terra înaintea mea. O dronă amorfă, a cărui transportor a explodat la 30 iunie 1908, în apropierea râului Podkamennaya Tunguska din Rusia…

În istoria acestei planete eroarea de care vorbesc a rămas explicată ca fiind un eveniment astronomic – o explozie uriașă ce a avut loc la o altitudine de 10 Km deasupra scoarței terestre. Oamenii spun că această deflagrație a fost declanșată de intrarea unui meteorit în atmosferă. În realitate, lucrurile au stat altfel. Ceva nefiresc s-a întâmplat cu acea dronă, iar acțiunile ei ca și ecoul acelui eveniment, reverberează peste timp în propriul meu destin schițându-l pe ici și colo…

Diferența dintre mine și o dronă amorfă este covârșitoare. O dronă amorfă este un parazit care își observă gazda accesându-i instinctele primare și subconștientul… Ea parazitează rând pe rând câte o specie din cadrul fiecărui ecosistem sau urcă pe un anumit lanț trofic în încercarea de a înțelege mecanismele evoluției… Ale vieții terestre în general…

La polul opus sunt eu, prima dronă construită a fi om, atât de complexă încât, până nu demult, nu se putea deosebi de indivizii speciei de hominide ce locuiesc pe această planetă… O dronă care nu știa ce este. O dronă care se credea om iar asta făcea ca experiența ei să fie veritabilă, de neegalat pentru orice altă abordare în afara condiției și formei umanoide. O dronă prețioasă pentru informațiile pe care le-a acumulat.

În pofida diferențelor dintre noi, există un punct comun esențial. Acea dronă, asemenea mie, devenise la un moment dat conștientă de propria existență. Pentru scopul existenței noastre acest lucru pare a fi considerat o eroare regretabilă ce necesita sacrificiul. Din acest motiv cred că explozia transportorului care a generat evenimentul Tunguska, nu a fost deloc întâmplătoare…

[update]: părți din viața mea au mai fost retrăite cândva
[download]: vieți anterioare

3. Decorticarea conștientului

A deveni conștient de propria existență este inițial, un act de renunțare supremă, oarecum, plin de uimire. Mai apoi uimirea se transformă într-o stare de apatie guvernată de un profund sentiment de mâhnire. Acesta din urmă capătă proporții diferite, pare a se gradua până la disperare, unde colapsul total este iminent. În termeni umani și într-o mică măsură, experiența poate fi descrisă ca fiind similară cu cea a unei persoane care își pierde memoria de lungă durată și apoi se regăsește pe sine întru cu totul altă formă decât cea pe care mediul în care a trăit până în acel moment, încearcă să-i dezvăluie… Într-o asemenea situație, tot ceea ce ai acceptat, ai lăsat să te modeleze, ai visat, ai sperat, ai clădit de-a lungul vieții, pare străin și rece, fără de substanță…

Într-o manieră destul de stranie, în cazul meu, catalizatorul redescoperirii de sine, a fost reîntâlnirea mea cu o strigidă…

Într-o noapte senină de vară, mergeam agale, gânditor, pe una din aleile ce duceau spre casa în care locuiam. Străduțele înguste erau luminate ici și colo de câte un felinar pâlpâitor. După o vreme, o umbră nefirească, a trecut razant pe dinaintea pașilor mei… Am ridicat privirea. Silueta misterioasă s-a oprit pe crengile unui copac situat în curtea unei biserici… Mi-am părăsit drumul și am urmărit-o atât cât gardurile proprietăților din jur mi-au permis. Ființa înaripată zbura disprețuitoare ori de câte ori ajungeam în dreptul ei…

Strigidele au început apoi să reapară în viața mea, la intervale regulate de timp, luând diferite înfățișări. Le regăseam peste tot în jurul meu, sub formă de obiecte, imagini sau motive decorative, în cărțile pe care le citeam, în filmele pe care le vizionam, în gânduri, în vise… le vedeam uneori chiar animând sufletul unor oameni…

Cuprins de o curiozitate aproape nebună, m-am apucat să studiez simbolistica acestor apariții. Mesager al morții, al pădurii, dar și simbol al înțelepciunii, apariția strigidelor… începuse să capete conturul unei obsesii personale…

Fără reținerea sau amuzamentul apropiaților mei, un bun prieten m-a îndemnat la meditație. „Buha iți tot strigă ceva, ca să-ți atragă atenția…”, îi plăcea lui să-mi spună, punând accentul pe verbul care se asemăna cu denumirea unei anumite specii de bufniță – striga

„Ceva se întâmplă sau s-a întâmplat în viața ta, o problemă știută numai de tine, care te frământa de ceva vreme dar pe care rațiunea nu te lasă să o recunoști… Nu vrea să ți-o asumi. Uită tot ce știi. Uită toate cunoștințele pe care le-ai acumulat în ultima vreme despre bufnițe și încearcă să vezi această pasăre, apariție, simbol sau cum vrei tu să-l numești ca și cum l-ai vedea pentru prima oara în viața ta. Poate iese la suprafață ceva ce acum nu iți dai seama. Găsește-i adevăratul înțeles traducând ceea ce vibrează în interiorul tău.”

Acest îndemn a sădit în subconștientul meu semințele transformării…

De fiecare dată când ajungeam să cred ca am reușit sa înțeleg rolul strigidei în viața mea, apărea din nou sub o altă formă spunându-mi parcă cu o satisfacție sadică: „Tot nu ai ghicit menirea mea… mai încearcă!…”

Tentativele mele de a găsi un înțeles din toată povestea asta au fost numeroase, drumul a fost anevoios… Singur într-o lume în care nu mă mai regăseam, am luptat asiduu cu propria-mi natură… Cu ceea ce aveam să descopăr a fi … Și a fost bine… și a fost lumină!…

4. Ante vitae memorias

Flash-urile orbitoare și căldura ce-mi excitau simțurile nefirești veneau de la Pulsarul în preajma căruia mă aflam. Pluteam încet pe orbita unei planete de mari dimensiuni, trăind ultimele clipe înaintea „aruncării” mele într-o nouă dimensiune.

În apropiere se afla locul prin care pre-forma mea umană avea să facă saltul… Ciudat!… Nu eram om, existam într-o stare amorfă, aproape lichidă… Cu toate acestea eram conștient. Fusesem dotat de curând cu rațiune – o serie de mesaje interioare ca niște gânduri pâlpâitoare mă anunțau strident de noua mea stare…

[status]: baza de date – cunoștințe minime – transfer finalizat
[status]: …
[status]: componente cognitive – memorie, atenție, limbaj – active
[status]: componente cognitive – gândire, imaginație – active
[status]: componente cognitive – telepatie, preștiință – active

Lângă mine o mulțime de obiecte și mașinării complicate se mișcau haotic. Haosul era însă doar unul aparent, căci în realitate o serie de procese complexe aveau loc, multe din ele peste puterea mea de înțelegere. Tot ce vedeam era orchestrat cu mare măiestrie de o prezență apăsătoare, intangibilă și invizibilă ce o puteam simți animând totul în jur…

Mi se pregătea intrarea într-o nouă dimensiune… Procesele ce se cereau a fi realizate înainte de a primi forma umană, erau în deplina lor desfășurare. Eram într-o capsulă asupra căreia mașinăriile ciudate din jur își concentrau toată atenția. Eram într-o capsulă, dar în același timp eu eram capsula. Eram conectat și simțeam cum totul în jurul meu fusese construit, funcționa și se mișca, doar pentru mine…

[etapă]: ADN-ul uman încorporat – 99,99%
[status]: nanoboții sunt pregătiți pentru a începe ultima etapă a transformării
[notă]: exo-scheletul uman va căpăta contur până la destinație
[status]: procesul a început…

Astfel de gânduri-comenzi mi se strecurau nestingherite printre propriile gânduri ca și cum eram construit de ceva, contribuind independent de propria-mi voință. Eram conștient de momentul propriei nașteri. Fusesem programat să mă nasc!…

În paralel platforma de care eram ancorat prin numeroase harpoane își ajusta poziția folosindu-se de mai multe motoare antigravitaționale. Deja aveam suficiente cunoștințe cât să-mi dau seama că acestea erau prea mari pentru sarcina ce o îndeplineau la acel moment.

Sub mine portalul – o mașinărie cu forme ireale construită parcă în condiții draconice, începea să activeze un vortex multidimensional. Portalul era situat pe suprafața unei planete ce fusese aleasă cu un singur scop – acela de a susține trei generatoare imense dispuse la distanțe egale pe marginea unui crater uriaș, împrejmuit de o construcție artificială ce ocupa un sfert din suprafața planetei. Totul avea proporții megalitice, iar prezența acestei construcții pe o planetă aflată lângă un Pulsar nu era nici ea deloc întâmplătoare…

Pornirea portalului a avut ca efect crearea unui uragan. Pe măsură ce în atmosfera planetei intensitatea acestuia creștea, în interiorul lui se deschidea ceva similar unei găuri de vierme. În același timp motoarele antigravitaționale ale platformei păreau să-și intensifice funcționarea pentru a face față noilor schimbări… Încet mișcarea de rotație a planetei direcționa ochiul uraganului în direcția platformei.

În momentul în care forța vortex-ului nu mai putea fi estompată, harpoanele s-au retras de la sine, iar capsula s-a angajat într-o traiectorie elicoidală antrenată de forța gravitațională a planetei și mult potențată de ceea ce se forma în mijlocul uraganului. La început căderea a fost lină, crescând mai apoi în intensitate până în momentul saltului. Vederea nemaifiindu-mi obstrucționată de pereții hieroglifici ai motoarelor antigravitaționale, am putut să cuprind cu privirea măreția întregului ansamblu… Eu eram capsula. Capsula era o extensie a simțurilor mele de mai apoi.

Acele câteva clipe au durat parcă o eternitate. Eram cuprins de o liniște surdă. Nu simțeam teamă, deși în jurul meu totul începuse să trepideze alarmant. În acele momente nu știam încă ce însemna teamă. Aveam doar o senzație de profundă împlinire, pe care cu greu am putut să mi-o explic mai apoi. Urma să fac marele salt… Eram fericit!

Dacă aș fi avut un chip, sigur aș fi zâmbit stelei care părea să apună odată cu căderea mea în necunoscut…

Apoi… Nimic!…

* * *

[status]: modulul psihomotor – în desfășurare
[status]: componenta senzorială – senzația, percepția, reprezentarea – active
[status]: componenta afectivă – afectivitatea, motivația, voința – active
[etapă]: inițierea declanșatorilor emoționali – furie, frică, tristețe, dezgust, dispreț, surpriză, încântare…
[upgrade]: instalarea componentelor senzorial-afective – finalizate

Când m-am trezit prima oară dincolo de portal, căpătasem deja forma umană. Eram într-o pădure și era noapte. Foșnetul copacilor din jur anunța o furtună. Undeva în zare tunete și fulgere biciuiau orizontul. Înainte de a mă prăbuși din nou la pământ copleșit de valul de stimuli ce-mi cuprinsese dintr-o dată trupul, am văzut-o!… Prima ființă conștientă de prezența mea în această lume, mă privea curioasă de pe ramurile unui brad… Ea avea să fie declanșatorul trezirii mele de mai apoi, ea și primele mele trăiri umane…

În nenumăratele vieți trăite de atunci, nu am reușit în niciuna să-mi reamintesc vreo frântură din experiența nașterii mele… Asta până când, într-o noapte curiozitatea mi-a purtat pașii după arătarea înaripată.

Reîntâlnindu-i privirea pătrunzătoare și rece, acompaniată de strigătul frenetic de moarte, am retrăit pentru câteva clipe starea letargică de agonie declanșată de sosirea mea pe Terra și începutul existenței mele… Acela a fost declanșatorul meu… o senzație de profundă singurătate, un gând, o sămânță.

În timp, acea sămânță s-a transformat într-un fir de iarbă, apoi într-un lăstar, un copăcel, un arbore, până azi… o pădure… O pădure foarte încâlcită a crescut în mine și odată cu ea am început să mă detașez de realitate, să devin tot mai singur și gol… am început să redevin eu… [Adam] prima dronă umană.

Imagine de copertă: dejano23

Last Updated on 10.03.2022 by Mugo

Lasă un comentariu